Unele dintre cele mai “trezitoare” lucruri mi s-au revelat observând erorile marilor minți și spirite. Mă refer aici la erori de perspectivă, nu de calcul.

Cultura afectată de religie de exemplu, educația rigidă sau naivitatea creșterii în bula de cristal, au afectat până și spirite cum ar fi cel al lui Russell sau Mill. De Sartre, Kirkegaard sau chiar Cioran, nu mai vorbesc.

Ce rost are să te mai miri de aiureala majorității scăldată în ciorba supraviețuirii cu orice preț?

Într-o lume tâmpită, lipsită de respect de sine: “Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” e un îndemn la (auto)distrugere.

Nu-i vorba de “nimeni nu-i perfect”, asta-i o altă scuză tâmpită pentru a nu face nimic pentru a te desăvârși ca ființă.

Nu suntem produsul minții noastre adulte. Mintea noastră adultă e un produs al contextului familial și social, iar noi, fără vreun temei pertinent, credem că ceea ce suntem în prezent e suma experiențelor noastre, din care oricum n-am înțeles mai nimic. Credem complet prostește că lucrurile sunt așa și nu altfel.

Majoritatea convingerilor noastre sunt postulate luate din zbor, a căror pertinență n-am probat-o niciodată. Facem lucruri greșite, fără să știm cum se face că sunt greșite. Supuși unor mecanisme primitive suntem ca niște sălbatici teleportați brusc într-o lume străină și complicată.

“Life stinks and then you die” e o convingere destul de generală, adesea ascunsă. Desigur, există o mare confuzie între viață și lume.

Apare o ignorare a importanței structurii naturii ce duce evident la o alunecare în artificial. Viața nu poate fi decât de plastic într-o lume tip “Made in China”. Dar vin motivaționaliștii să-ți vorbească despre dezvoltare, cu aplombul unei omiletici de pastor afro-american și te aruncă din lac în puț.

E ciudat și ridicol felul în care ne asumăm educația, influența evenimentelor la care am fost părtași și a indivizilor cu care ne-am ciocnit, proptindu-ne identitatea în factorii exteriorității, dar nu ne punem mai niciodată problema acțiunii din interior spre interior, cu scopul unei deveniri.

Mi se pare atât de stupidă și neasumată chestiunea asta cu “suma experiențelor”, e ca și cum aș fi o cocă fleșcăită pe care soarta a turnat-o în matrița unei lumi tâmpite. Ironia e că atunci când pe om îl pălește inițiativa merge pe ideea de “fake it til you make it”, în loc să facă, se preface, din pricina aceleiași convingeri aiurea cu suma și experiența.

Conștiința de sine lipsită de asumarea ei înseși e complet nulă. Omul ajunge astfel o trestie îngrijorată, supusă intemperiilor de varii surse. Vai mama lui.