Eu nu mă pot plânge de nimic în ceea ce mă privește. Cel puțin nu acum. Trecutul l-am plâns la vremea lui. Viitorul nu mă privește. Acum 14 ani am scris o bucată de proză relativ consistentă. Prost scrisă, foarte prost scrisă, dar cu o idee care mă bântuie. Era o proză despre libertate, o drăcie cu vreo câteva personaje care locuiau într-un oraș închis și încep a se prinde că cineva se joacă noaptea cu credințele lor. Unul constată astfel că întreaga lui viață de până atunci era o minciună și se sinucide. Ceilalți caută sursa jocului de iluzii, care manipula prin vis pe fiecare. O găsesc și descoperă că sursa aceea, calcula iluzia potrivită fiecăruia și adecvată ansamblului astfel încât să mențină un grad rezonabil de armonie.

Protagoniștii sunt puși astfel în fața unei alegeri: să distrugă sursa eliberând pe fiecare, dar riscând armonia socială sau să lase lucrurile așa cum sunt.

Aveam în cap inițial o scenă cu distrugerea sursei, așa zisa “Fabrică de vise”. Parcurgând narațiunea prin personaje, mi-am schimbat convingerea în final. Am decis că de fapt concluzia e alta, că există un fanatism al eliberatorului, care nu își are rostul. Am decis că libertatea se dobândește numai la nivel de individ, că nu există eroi eliberatori ai celorlalți.

Personajele conchid că orice om care va căuta libertatea va găsi sursa iluziei și nu va interveni, fiindcă parcursul căutării ei, te face să înțelegi că eliberarea și forțarea sunt chestiuni incompatibile.

Prima alegere pe care o are un om de făcut este între a fi liber și a nu fi liber. Nu poți suprima această alegere a cuiva. Făcând-o nu-l eliberezi, îl oferi o cușcă a viziunii tale.

Eliberarea nu are capăt, e ca în balenele lui Iona lui Sorescu, un proces continuu care relevă în final că ieșirea e prin pătrunderea în sine, fiindcă acolo se află sursa iluziei, în labirinturile fundamentale invocate de Leibniz: cel al componenței continuului și cel al naturii libertății.

Cum să mă plâng pe mine însumi într-o lume care își trage zăvoarele ființei și își recită mantre pentru a-și amuții angoasa? Pot să condamn istoria? Ar fi absurd. Obsesia memoriei orbește și îl face pe om să creadă că scopul e intrarea în poveste. E doar o glumă sinistră. Unii o numesc viață crezând că “a te muta dintr-o colivie mică, într-una pe măsura aripilor lui de javră ciungă și infamă, se cheamă a te elibera” (Gellu Naum)

Și-mi vin în minte găinile acelea pe care le poți lipi de asfalt, cu o simplă bucată de cretă și care ulterior înghiontite își recâștigă libertatea de a umbla de aiurea în limitele ogrăzii.