M-am trezit cu cerul în față, era aproape, eram cald și cu arcadele însângerate. Am strigat că sunt viu! Nu mă auzea nimeni. Ce dacă nu mă aude nimeni. Strigam pentru mine. Strigam și râdeam de ciudă. Habar nu aveam unde mă aflu, îmi simțeam arcadele cu sânge unscat, sau poate că era noroi, le-am atins, am gustat. Era sânge, am râs, eram viu. Oamenii vii râd, așa fac, eu știu mai bine, eu râd de nervi, de ciudă, de dor, de silă, doar de milă nu râd, atunci plâng în mine și uneori dau pe afară, dar nu atunci; atunci m-am ridicat și m-am pus în genunchi, mi-am întins mâinile să-mi ating marginile și pășunea aia verde în miezul căreia mă aflam cu arcadele însângerate și habar n-am nici astăzi cum am ajuns acolo.

Mi s-a părut că văd o corabie sau poate că erau trei se legănau pe spumele ierbii și pe gabierul primeia atârna Columb spânzurat, în rest erau goale, probabil că și-a pierdut speranța, nu mai credea că sunt de găsit, păcat de el părea băiat bun s-a scunfundat, a tras corăbiile după el în adâncuri săracul, dar asta e se mai întâmplă mi-am spus. M-am ridicat în picioare, m-am scuturat și am plecat într-acolo de unde veniseră corăbiile și după doi pași am ajuns la o casă cu pridvor mare și ușă de muște. Pe-acoperiș cânta la banjo bătrânul Sam Clemens, mi-a zvârlit o țigară și mi-a făcut cu ochiul mi-a zis că dacă n-o fumez nu-mi mai dă, m-a trimis în bucătărie unde se afla încă nimeni. El a strigat la mine de sus, mi-a zis că nu se poartă pălărie în casă, dar eu nu aveam pălărie și chiar de-aș fi avut n-aș fi dat-o jos, el s-a prins și a zis “Tom! A dracului carnea pe tine”, eu deschisesem deja dulapul cu prăjituri din care a țâșni Mississipi, m-am ferit dar era prea târziu.La masa din cârciuma rece ședea un tip gârbovit care m-a înjurat pe rusește. L-am provocat la skanderbeg m-a scuipat, am ieșit afară în frig și i-am cerut unui mort un chibrit, a încuviințat bucuros, m-a servit, apoi s-a așezat în șanț s-a învelit cu mantaua pe ochi mi-a zis că nu se cuvine să vadă lumea morți, că nu-i frumos, că se sperie și visează urât și nu-și mai fac norma la fabrică, iar așa ceva nu se cade. I-am spus că-i apreciez civismul, că sunt de acord că orice om ar trebui să se-ascundă când moare, până și cânii știu asta, că nu-i elegant să tulburi cetățenii cu asta, mi-a zis că așa recunoști un om educat, are decența de a muri tăinuit și dacă se poate doar pe dinăuntru. Dar tipul din crâșmă, cel care mă înjurase, a ieșit și ne-a lovit pe amândoi ne-a făcut idioți și alte alea, dar noi n-am pus la suflet, am zis morții cu morții și vii cu vii, exact în clipa în care pe stradă trecea șareta cu o sută de cai a reginei, ne-a aruncat un pumn de tărâțe, iar noi cei de față și mortul ne-am preschimbat în porumbei hămesiți ciugulind pe urma ei toată risipa.

A trecut multă vreme de-atunci și uneori tot mă mai doare capul și zic of mamă care m-ai fătat pe pajiști, atât de aproape de cer.