Revin cu sloganul tinereții mele: “Mr. Marin! Everything is fucked up!”. Aveam vreo 21 de ani când un client mi-a spus asta la telefon. N-am să repet povestea întreagă. Ideea e că nu-i o scorneală proprie, e ceva ce mi s-a spus și am luat în serios abia ani mai târziu.

N-ar fi o problemă că “Everything is fucked up!”. Marile probleme vin ori din faptul că ne prefacem că n-ar fi, ori din faptul că pretindem că e absolut natural ca ele să fie așa.

I-am citit câteva rânduri dintr-o carte de filozofie fiică-mii. O frază mai lungă despre conformarea irațională la obiceiurile comunale. Apoi i-am și explicat-o. Nu știu cât a înțeles problema pusă, având în vedere că e crescută de așa natură încât absurditatea conformismului e pentru ea ceva evident. Ea nu concepe că există oameni care se supun unei reguli fără să o conteste mai întâi.

Ce m-a bucurat însă e că a readus în discuție problema clarității exprimării despre care vorbisem cu ea săptămâna trecută. A constatat ea că respectiva frază e foarte clară, dar ea n-ar fi înțeles-o fără explicația mea ulterioară.

Pentru mine, să observ formarea acestei continuități și a observării unui context, e o reușită fantastică. Faptul că reține o problemă și e capabilă să o gândească între timp și să-i remarce contextul în care se aplică, e un scop îndeplinit.

Mă întreb ca scriitor: oare pot reuși să stimulez așa ceva într-un adult care nu a făcut-o niciodată? Sau mai precis: este posibil?

Aș zice că atâta timp cât individul pricepe că robotizarea e “mai” ireversibilă, decât animalizarea, există o șansă. Atâta timp cât există în el zvâcnirea sănătoasă a copilului care își dorește să crească, stimulii exteriori sunt oarecum inutili, fiindcă oricum va ieși la lumină. Când pragul automatului a fost trecut, mă tem că nu mai există cale de întoarcere la luciditate, ci doar un îngust parcurs prin beznă către întuneric.