Aveam vreo 25 de ani, tocmai aflasem că s-au modificat niște impozite, iar asta mi-ar fi scăzut veniturile cu peste 10%. Eram în mașina unei cunoștințe. Eram revoltat, blestemam și înjuram. A urcat o domnișoară în mașină. Eu eram în continuare nervos și înșiram ditirambi de ciudă presărați cu înjurături clasice. Câteva zile mai târziu, am fost informat că respectiva domnișoară fusese iremediabil cucerită de “revoluționarismul” meu. N-am înțeles de ce așa, dar m-a distrat constatarea.

Aveam o vervă pe atunci, o vehemență, o energie explozivă, un spirit de “Vrabia Mihai Viteazul”. Pe la 30 s-a cam dus. Acum la 33 parcă îi duc dorul acelui aplomb, care în prezent se disipă rapid printr-un simplu “pizda mă-sii” scos din “suflet”. Am uneori senzația că am pierdut ceva. Citesc din scriitura lui HS Thompson, de multe ori aceleași bucăți, ca un moș nostalgic după potența tinereții, a unui crai bătrân cu probleme de prostată. Ce s-a întâmplat cu acel admirator al lui Oliver Cronwell? Ce s-a întâmplat cu acel Laszlo (din Casablanca)? S-a transformat într-un Rick sătul de lume? Măcar de-aș fi un dezamăgit. A intervenit o înțelegere, o acceptare, care parcă m-a depersonalizat. Unde e revolta aia asupra societății mediocre? Unde e ciuda aia care scotea la iveală o scriitură cu dinți? M-am blazat? Treburile astea mă înfioară.

“Mama, put my guns in the ground I can’t shoot them anymore”

Cam asta e senzația. Pe de altă parte mi-l amintesc pe clientul meu din NY, cel care a fost o vreme imigrant ilegal, fugind de biroul de imigrări, care a făcut tot soiul de business-uri până să se apuce de diamante: Mr. Sal. Probabil principalul meu idol viu. Mi-a povestit într-o seară cum a fost jefuit în două rânduri by “the mafiosos”. E important de menționat că acest om mi-a povestit cum era încolțit într-un pod în care locuia, și cineva i-a încercat ușa. S-a gândit că poate fi biroul de imigrări, spaima lui, în Liban era război civil, unul din frații lui murise în acel război, mi-a povestit că atunci era pregătit să ucidă, mi-a povestit cum strângea speriat mânerul unui cuțit. L-am întrebat atunci, șezând pe-un colț de bar în Manhattan: “Mr. Sal, why don’t you buy a gun?”. Mr. Sal,la cei 65 de ani pe care îi avea, m-a privit copilărește și m-a întrebat: “What for?”. Gândindu-mă astfel, mi-am dat seama că nu mai am nevoie de “pistoalele” alea tinerești. Că eu am ciocănit “on Heaven’s Door” și am primit tot setul de chei, chiar dacă nu știu să le folosesc pe toate pe moment.

Pentru Mr. Sal eu eram “Mr. Marin the mathematician” și așa mă prezenta tuturor. Vorbea patru limbi străine, era expert în diamante și avea o minte brici, spunea că a învățat tot ce și-a propus, dar matematica a fost limita lui. Am senzația că datorită acestei pierderi de avânt, eu nu voi putea fi niciodată ca el, însă acel “What for?” m-a făcut să pricep, că ai nevoie de arme, doar atâta timp cât ți-e frică. De fapt, nu mi-am pierdut curajul, ci teama. Prostia nu mă mai înfioară. Mediocritatea nu mai reprezintă un pericol. Să adap în mine avântul revoluționar, acid, înciudat? “What for?”, în nici un caz nu intenționez să intru în grațiile celor seduși de “hater-eală” ca domnișoara de la început. “ But I've got a job to do too. Where I'm going, you can't follow. What I've got to do, you can't be any part of. Ilsa, I'm no good at being noble, but it doesn't take much to see that the problems of three little people don't amount to a hill of beans in this crazy world. Someday you'll understand that. Now, now. Here's looking at you, kid.”

(photo credit:https://500px.com/photo/158556349/time-and-death-by-nicolas-b)