Să ne imaginăm că te afli într-o barcă. E dimineață. Undeva în spatele tău, la distanță considerabilă, se află Calais, iar ușor ușor, la orizont se ridică stâncile din coasta britanică, astfel încât poți să îți dai seama că te apropii de Dover. De n-ai fi dormit buștean, ai fi putut zări pe timpul nopții lumina farului dinspre nord-vest, dar fiindcă nu ești un navigator conștient, ai dormit de-ai zguduit barca. Să trecem peste obiceiurile tale și să ne imaginăm altceva. Să ne imaginăm că te ridici așa în zbor, ca o creatură capabilă de asemenea eforturi imaginative și te apropii cu viteză de coastă, virând spre dreapta la momentul potrivit, ocolind farul, înaintând iute câțiva kilometri, fiind totuși atent la peisajele pe care imaginația și cunoștințele de geografie ți le înfățișează. Ai să încetinești când ai să vezi acoperișurile unei catedrale medievale și atunci vei știi că te apropii de fantasticul orășel Nothington, iar cu un ultim efort, de asemenea imaginar, ai să cobori în stradă exact unde trebuie, fix între măcelăria bătrânului Brenton și băcănia familiei Whitby. Mare grijă la automobile și trăsuri, sunt zgomotoase, dar periculoase. Ai să observi un gang destul de larg în dreapta vitrinei măcelăriei. Ai s-o apuci pe acel gang, așa cum îți spun, te vei urca pe scara cea lungă, lăsată anume acolo, până pe acoperiș. Vei păși cu grijă până ajungi la acoperișul casei următoare, ai să te salți peste el și ai să te-așezi comod lângă pachetul de tutun lăsat acolo, din care te poți servi dacă dorești, dar având grijă să lași în el măcar o țigară pentru următorul fumător.

Așază-te, aprinde-ți o țigară dacă vrei, chibriturile sunt tot acolo, iar de nu-s, îți poți imagina că sunt. Privește către zidul catedralei medievale și fii atent la ce îți spun. De-aici încolo, imaginația dumitale e opțională.

Undeva, nu departe de unde te afli este o clădire veche. Un soi de bloc de apartamente, specific orășenești. La scara din mijloc, la etajul întăi, în apartamentul din dreapta șade un individ ce merită cunoscut. Numele lui este Aphanasius Cole și locuiește împreună cu motanul său bengalez pe care l-a botezat Baghdad, pentru că, spune domnul Cole: “Aphanasius era deja luat.”

De dimineață s-a trezit către prânz, mai curând sâcâit de miorlăiturile baritonale pe care pisoiul înfometat le insista. S-a ridicat din pat fără să se întindă și s-a dus direct la cotlonuo cel mai rece al cămării în care păstrase de cu seară câteva bucățele de carne fiartă, anume pentru răsfățul cotoiului.

– Na poftim!

A bombănit el în timp ce așeza cu grijă carnea în farfuria dedicată lui Baghdad, care și-a înghițit mieunatul pentru a face loc micului dejun. După ce l-a urmărit câteva clipe, domnul Cole și-a întins oasele în etate de vreo 50 de ani și s-a răsucit sprințar către bucătărie pentru a-și prepara ceaiul de dimineață. Imediat după așezarea ceainicului pe soba cu gaz — pe care deși o avea de vreo 5 ierni, tot nu izbutea s-o folosească fără să-și ardă ocazional mustățile — a pus alături o tigaie în care a trântit niște ulei, două ouă și niște resturi de cârnați. Totul era bine calculat. Aphanasius știa că micul dejun va fi gata cu puțin timp înainte ca apa să dea în fiert, astfel încât încât ar fi izbutit să termine de mâncat, până când ceaiul să se infuzeze optim. Desigur, ca de fiecare dată calculele sale au fost corecte. Mânca destul de iute, cu gândul la mâncare sau privind pe geamul din fața mesei din bucătărie. Această fereastră era deosebit de importantă pentru că, simt nevoia să spun, Aphanasius Cole era genul acela de fumător în fereastră. Există diverse tipuri de fumători, în mare, există fumători sociali, solitari și permanenți. Aphanasius Cole făcea parte din marea categorie a celor din urmă, care la rândul ei se împarte în fumători-cititori, fumători de canapea, fumători de parc, fumători de salon, fumători de șuetă și fumători de fereastră. Categoria fumătorilor de fereastră, e total diferită de categoria șezătorilor la fereastră. În timp ce șezătorii privesc prin geam, fumătorii doar lasă fumul să iasă și lumina zilei sau întunericul nopții să intre. Un fumător de fereastră, se uită la fereastră ca la un tablou, iar la un tablou ca la o fereastră. Va fuma în acel loc doar dintr-un gest sfidător față de tot ceea ce se află dincolo, eliberând fumurile filtrate prin ființa lui, în lumea cealaltă. Această caracteristică de a fi fumător de fereastră ne relevă iată, o suită întreagă de cunoștințe, legată de cine și cum este domnul Cole.

În dimineața cu pricina, Aphanasius și-a umplut cu tutun pipa pregătită de cu seară, putem ști asta fiindcă era deja așezată în pervaz, curățată bine. A mai trecut prin ea o perie albă, doar pentru a se asigura că este într-adevăr curată, înainte de a o încărca. Dimineața fuma tutunuri americane, iar seara tutunuri englezești, între timp experimenta variabil.

N-a apucat să tragă mai mult de trei fumuri, până când Baghdad, i-a sărit în brațe, amușinând resturile de pe masă, fără a cuteza însă a pune mai mult de-un vârf de gheară pe colțul mesei.

– Conașule! I-a zis Cole motanului. Există o ordine a lucrurilor, iar în casa asta numai eu am dreptul să o perturb. Ai priceput?

Motanul păru să priceapă, astfel că a mieunat scurt și a trecut pe sub masă, dând ocol și cățărându-se în pervaz, unde s-a trântit ca o pernă cu lăbuțele sub guler, privindu-l acuzator pe Aphanasius, care își sorbea ceaiul, ignorând nemulțumirile egalitariste ale cotoiului.

Domnul Cole lucrase cândva pentru contele de Sandwich, având grijă de buna funcționare a unei proprietăți pe care contele o avea în zonă. După moartea prematură a acestuia, domnul Cole a moștenit o foarte mică avere, care după calculele sale, de-ar fi drămuit-o adecvat, i-ar fi îngăduit un trai prietenos până la 70 de ani. Vârstă oe care spera și nu spera să o apuce. Deși retras din activitate, îndeletnicirea pe care o avusese mai bine de 20 de ani, îl infectase cu un soi de obsesie a eficienței lucrurilor și o alergie la timpii morți. Așa cum unii oameni sunt iritați de observarea unei distanțe incoerente între nasturii unei cămăși, tot așa, domnul Cole era iritat, te spațiul inadecvat dintre secunde, iar pentru că avea o plăcere deosebită în a sta pe gânduri, se amăgea fumând aproape continuu. Pentru el fumatul era o activitate, cititul și gânditul erau niște non-activități, care se cereau compensate într-un fel sau altul. Și pe bună dreptate credea acestea, fiindcă de regulă gândurile și lecturile sale erau dintre cele mai bizare și mai lipsite de rost, într-o lume cu sobe pe gaz, automobile și fabrici. Spre exemplu se tot străduia să înțeleagă ce greșește de-și arde mustățile când aprinde arzătorul cel mare al sobei, de ce fumul care iese din pipă nu e omogen și de ce se ridică mereu la fel. Devine clar că domnul Cole, nu prea avea școală, motiv pentru care, curiozitatea sa îl împingea la tot soiul de idei despre lume și viață, care mai de care mai năstrușnice. Cum nu putea înțelege natura gazului și-l închipuia a fi un soi de apă invizibilă și foarte inflamabilă, nu reușea totuși să înțeleagă cum de presiunea de pe țeavă nu împinge flacăra afară din sobă, așa cum se întâmpla uneori când aprindea chibritul. În respectiva dimineață cugeta la această problemă, desenând pe o hârtie tot soiul de mâzgălituri. S-a gândit el că atunci când deschide robinetul, apa aceea inflamabilă și invizibilă se ridică precum fumul pipei și așa cum camera se umple de fum, tot așa și soba se umple de gaz, iar când gazul întâlnește chibritul, tot ceea ce a apucat să iasă se aprinde, și se consumă, în timp ce gazul de pe țeavă, asemenea fumului pe care îl trage el din pipă se transformă în flacără și se consumă asemenea tutunului. A dat fuga la sobă, a deschis ușița și a început să se joace cu robinetul de gaz, observând că flacăra scade sau crește. A conchis că flacăra arde cât gaz îi dai, ca un burete nesățios pe care îl pui sub jetul de apă. S-a întors la masă vesel, cu pipa strânsă între dinți și a notat pe hârtie: “Flacăra e ca un burete infinit”. Bucuria sa n-a durat mult, fiindcă imediat i s-a iscat în cap o întrebare: “Cum de se întâmplă burtele ăsta? De unde vine?”. Evident s-a întunecat, a înjurat și a continuat să-și fumeze pipa nervos, chircit cu coafele pe genunchi.

Imediat ce a terminat de fumat, s-a îmbrăcat rapid, și-a îndesat, foi, pipe, tutunuri și creioane într-o tolbă de piele pe care și-a atârnat-o de umăr, și-a pus pe cap unica pălărie, a ezitat cu ochii la umbrelă și a ieșit din casă val vârtej, de parcă ar fi fost chemat undeva, de urgență.

Imediat ce a coborât în stradă s-a oprit. Știa desigur unde vrea să ajungă, dar și acordat timp în vederea calculării traseului. Între cel scurt și cel frumos, l-a ales pe cel frumos. De fapt nu se grăbea, la destinație, de grăbise doar s-ajungă în stradă. A făcut stânga, apoi iar stânga, pășea repede privind fix înainte, pe lângă zidul cu jardiniere pline de flori necunoscute. Trotuarele erau aproape goale, nimic nu-i stătea în cale, dar părea să fie atâte de atent la drum încât, eu unul mă întreb, de ce a ales traseul printre flori, din moment ce nu se uita la ele. După o jumătate de oră și o serie de cotituri a ajuns la cafeneaua lui James Willoughsby, care ședea în spatele tejghelei, cam prea joase pentru înălțimea lui.

– Salutare domnule Cole! A spus James zgomotos. Căpățâna lui cu fălci uriașe îl făcea să fiu unul din acei oameni care n-ar putea vorbi în șoaptă nici pentru a-și salva bărbăția.

– Salutare James! Domnul Loughney a trecut pe aici? A lăsat ceva pentru mine?

– Doar ce a plecat, a lăsat cartea asta, mi-a zis că ai să vii după ea. Poftim!

Aphanasius aproape că a gonit spre tejghea, în timp ce lunganul James, s-a făcut mic și a scos dintr-un dulap o cărțulie cam prăpădită, ce semăna mai curând cu un caiet gros, coperțile fiindu-i îmbrăcate în hârtie murdară. Aphanasius a smuls-o aproape din mâinile acestuia și a răsfoit-o scurt. A zâmbit, a căutat o masă din priviri, a spus:

– O cafea! Vreau o cafea!

S-a pus în scaun, a deschis cartea pe masă, analizându-i paginile, răsfoind la întâmplare. Când James i-a pus cafeaua în față, s-a enervat: “ar fi trebuit să-mi pregătesc pipa”. A strâns din dinți, a scos la întâmplare o pipă, a mirosit-o și a umplut-o iute cu tutun, pentru aprinderea căruia a irosit vreo patru chibrituri. Și-a dat seama că e prea agitat, așa că o vreme a lăsat cartea, fumând din ce în ce mai pașnic. N-a durat prea mult până când s-a auzit în cafenea zornăitul clopoțelului de la intrare.

– La dracu’ James! Renunță la nenoricirea aia de clopoțel! E cafenea, nu farmacie. A spus Aphanasius pe ton ridicat, fără a privi spre ușă.

– E cafenea, nu bibliotecă! A răspuns domnul Willoughsby, dar poate greșesc, în umila mea locantă a intrat însuși domnul Shakespeare. Salutări marelui poet!

Firește, în cafenea nu pătrunsese fantoma bătrânului Will, ci tânărul poet al cartierului, Oliver Spence, un poet nu tocmai netalentat, dar foarte nepublicat. Aphanasius a ridicat ochii spre el, apoi s-a uitat la carte, apoi iar la Oliver și în final a zis:

— Băiete! Ia un loc aici lângă mine, vrei un ceai, o cafea? Fac cinste.

Băiatul înalt și uscățiv, cu pletele ce-i atârnau pe lăturile unui creștet evitat de păr, a zâmbit și s-a așezat la masa lui Cole.

– Mulțumesc! Aș bea un ceai, negru, cu lapte, mulțumesc!

– Am o curiozitate și chiar voiam să te întâlnesc! a spus Aphanasius. Un mic nod i s-a pus în gât, fiindcă mințea, ar fi preferat oricând să stea cu nasul în cartea lui și să gândească la lumea lui compusă din bureți eficienți, dar parcă nu-l lăsa inima să împartă încăperea cu poetul singuratic, pe care mai toți îl numeau Shakespeare și-l ironizau cu orice ocazie.

– Ce curiozitate? Vă răspund cu mare plăcere!

– Tu, când scrii la ce te gândești? Iar când nu scrii...la ce te gândești? A scornit Aphanasius un motiv de conversație.

– O păi astea-s două curiozități?

– Una mare, două mici.. cum crede fiecare.

– Vedeți dumneavoastră, eu nu prea mă gândesc, stau așa și simt niște lucruri, care parcă circulă prin mine, mă uit pe stradă sau pe pereți și simt așa cum mă pătrund niște simțiri.

– Ca și cum ai fi... un burete.

– Da domnule! Exact așa, ca un burete. Simt cum pătrund în mine trăirile oamenilor, apoi când sunt prea plin, mă storc și scriu și în clipele alea simt că ard așa.

– Ca o flacără?

– Da, ca o flacără, uneori fierbinte, alteori înghețată.

– Foarte interesant! Foarte interesant a conchis domnul Cole, mai că îi venea să noteze: “poetul e ca un burete”, dar nu s-ar fi cuvenit.

– Am scris o poezie în dimineața asta, vreți să v-o citesc?

Aphanasius s-a strâns puțin. Se temea că dacă n-are să-i placă poezia, ceea ce credea a fi foarte probabil, nu va reuși să își ascundă suficient de bine părerea, astfel că începea să regrete ușor că a început conversația. A decis să riște.

– Hai s-o ascultăm, dar să știi că eu nu mă pricep la lucruri dintr-astea, eu sunt mai mult un soi de contabil.

– Sunteți un om sensibil, iar pentru mine asta e important.

– Bine, bine, mulțumesc pentru compliment, hai citește, citește.

Oliver a scos din buzunar o hârtie, și-a dres vocea și a început să recite:

“Draga mea necunoscută

vărsând lacrimi de plecare naști izvore de cristal pentru marea-mi înnecare

Să n-ai teamă eu plutesc barca-mi de visări ș doruri tu așteaptă-mă în alcovul unde dragostea mea doarme”

– Nu-i rea să știi! A reacționat Cole, cu sentința deja pregătită.

– Ah! Mi-a dat o lacrimă, aveam o scamă în ochi! Haha! A comentat Willoughsby de după tejghea.

– Tu James ești o brută burgheză! Recunoaște! L-a ironizat calm Aphanasius împungând aerul cu muștiucul pipei în direcția lui James. Tu n-ai simți ceva nici dacă te-ai opări cu ceai.

Oliver a zâmbit stânjenit. James a pufnit arogant.

– Uite ce zic eu, a continuat Aphanasius, oamenii sunt ca bureții, doar că și bureții ăștia sunt de mai multe soiuri, amicul Spence aici de față, e ca un ghem de bumbac, dumneata Willoughsby, ești ca tejgheaua de stejar, orice verși pe ea trece pe lângă, daaar chiar și în cazul dumitale, dacă tot torni și tot torni, la un moment dat tot pătrunde ceva, numai că fiind cum ar veni, lemn tratat, nu iese nimic, doar putrezești și abia atunci poate să iasă ceva din tine, dar pute, de-asta dumneata Willoughsby, scoți numai răutăți pe care le verși în ghemul ăsta de bumbac alb, care-i amicul Spence, iar el se încarcă, dar pentru că e așa cum e, filtrează din mizeria dumitale poezie.

– I-auzi! Atunci să bei pe viitor la cafeneaua lui! Auzi la el: ca tejgheaua putrezită...

– Vezi! Vezi Willoughsby ce zic? ar fi mai bine dacă te-ai lăsa de manierele astea scoțiene și le-ai adopta pe astea englezești, fii permeabil nu pernicios.

– Nu sunt scoțian!

– Atunci comportă-te englezește!

James a pufnit iar și s-a retras prin cămară să-și facă de lucru. Aphanasius a privit către ceasul care își legăna limba deasupra raftului cu ceaiuri.

– Îmi vinzi mie poezia asta tinere? A întrebat el.

Oliver s-a înroșit și s-a fâstâcit.

– Dacă vă place așa de mult v-o dăruiesc.

– Hai zi cât face, nu mă pricep să apreciez.

– Nici eu nu știu... cât două ceaiuri?

– Să fie cât patru, poftim!

Cei doi au făcut schimbul. Domnul Cole a împăturit cu grijă hârtia și a așezat-o între paginile cărții de pe masă. Apoi a zis:

– Mulțumesc Oliver! Acum eu trebuie să mă retrag la treburile mele, așa că am să te rog să mă scuzi, am să îți las pe masă banii pentru cele consumate, n-am chef să-l mai strig pe Willoughsby azi. La revedere!

– La revedere domnule! Și eu vă mulțumesc!

Aphanasius și-a strâns toate cele în geantă și a plecat la fel de hotărât după cum îi era obiceiul într-ale plecărilor. S-a dus către parc, unde s-a așezat liniștit pe o bancă, ronțăind nișt covrigi, cumpărați de pe traseul anume ales. Șezând se gândea la bureții lui și încerca să își imagineze tot soiul de lucruri ce n-ar fi putut fi într-un fel sau altul: bureți. Pe de-o parte se bucura că nu găsește, pe de altă parte îi era ciudă, fiindcă tare ar mai fi suferit dacă altcineva ar fi izbutit să-i dea exemplu de excepție. Imediat ce a terminat covrigii s-a oprit din gândit, întrebându-se: “Dacă și ceaiul e un fel de burete pentru lapte sau zahăr, așa cum flacăra este pentru gaz, nu se poate spune că de fapt totul e un fel de gaz sau de lichid în aceeași măsură în care este burete?”. “Firește că se poate” și-a răspuns singur. Judeca deci că lucrurile pot fi deopotrivă un singur lucru luate singure sau două dacă le privești în combinație, raport, interacțiune și că oricum te-ai gândi la ele, nu poți omite că ele interacționează în aceeași măsură în care sunt și de sine stătătoare, deci ceea ce un lucru este pentru el însuși diferă de ceea ce este pentru un alt lucru, fiind deopotrivă și ceva și altceva în firea lui, deci tot ce se poate știi cu certitudine despre un lucru e că această certitudine depinde de felul în care îl privești, deci nu se poate știi cu certitudine ce este un lucru, se poate știi cert numai ce poate fi acel lucru înainte să îi dai atenție, iar când îi dai atenție el se arată a fi ori una, ori alta dintre posibilități. L-a bufnit râsul de propriile sale idei, asupra cărora deja pierduse șirul. Și-a zis că mai bine ar fost dacă scris poezie, că oricum și ceea ce face el în capul lui e tot un fel de poezie dar urâtă. Și gândurile pot fi una sau alta la urma urmei, până când te gândești la ele. S-a scuturat de idei ca de friguri, s-a ridicat de pe bancă și s-a dus să azvârle firmiturile din punga de hârtie, unor porumbei strânși împrejurul unei statui bătute de vremuri.

S-a plimbat prin orășel în restul zilei, fără să mai acorde atenție cărții de care tocmai făcuse rost. Vremea era frumoasă, un soare englezesc fuma norii tropăind pe-acoperișuri. Dulăi vagabonzi îndrăzneau să tăvălească iarba, zgându-și burțile în sus pe marginile aleilor din parcu sau în orice rond ce împrejmuia copacii domesticiți ai orașului. Aphanasius număra uneori câinii, alteori copacii, dar niciodată și pe unii și pe alții. Deprinsese acest obicei fiindcă, observase el, asta îl face să fie mai atent la lucrurile din jurul lui și îl ajută să găsească fie o ordine, fie o dezordine în existență, după cum simțea nevoia. În respectiva zi a decis să numere câinii, astfel până când să ajungă înapoi acasă, a numărat vreo treisprezece câini, iar asta l-a liniștit, ultima dată numărase șapte.

Către seară a pătruns înapoi în propriul apartament, dar n-a apucat să-și lase bine paltonul și pălăria, că un ritmic și rapid ciocănit în ușă l-a făcut să se gândească: “cineva e tare nerăbdător să mă vadă”.

A deschis ușa. În fața lui se afla vecina Margareta Josefina Embury care ducea în brațe o oală din care se zăreau ceva cartofi și niște carne de pasăre.

— Bună seara domnule Cole! a zis ea.

Margareta Josefina Embury era văduva unui afacerist. Numele eu de fată era Margareta Josefina Garcia y Martin Jimenez. Fusese născută în sudul Spaniei în Malaga. Își cunoscuse soțul vârstnic prea devreme. Avea numai 20 de ani când aventurierul Bertrand Embury, deja trecuse de 40 și adunase destulă avere pentru a se retrage. Întâlnind-o pe frumoasa și nu tocmai isteața spanioloaică săracă, a luat-o iute de nevastă și s-a așezat cum ar veni, la casa lui. După moartea lui Bertrand, copiii din flori ai acestuia au împărțit între ei averea sau mai precis au ciopârțit-o. Din puținul care i se cuvenea Margareta s-a descurcat câțiva ani, până când unul din fiii răposatului s-a mutat cu forța în conacul bătrânesc, pierzându-l în final la un joc de cărți. Ajutată de un amic al lui Embury, s-a mutat în micul apartament din Nothington, devenindu-i vecină de etaj lui Aphanasius, cu numai două luni în urmă. Se apropia de 50 de ani, astfel că frumusețea ei mediteraneeană căpătase o distincție anume, în ciuda privirii de țărăncuță bronzată și naivă, care nu o părăsise vreodată.

— Bună seara doamnă! i-a răspuns Aphanasius zâmbind suficient de politicos.

— Soba mea de gătit s-a stricat!

— Cum s-a stricat?

— Ei cum? S-a stricat și gata.

— Și ați vrea să verific dacă o pot repara?

— Vă pricepeți la sobe de gătit?

— N-aș zice întocmai...

— Atunci lăsați, o să chem pe cineva... mâine, dacă nu vă deranjează, eu m-am gândit așa, să gătesc în bucătăria dumneavoastră și să împărțim cina, copanele astea de rață sunt proaspete, trebuie gătite azi, se strică, mai bine le împărțim, nu?

Domnul Cole a privit atent în ochii vecinei, nu de alta, dar vorbea repede ca o fetiță, cu accentul ei hispanic de care nu scăpase niciodată, pronunțâd constant acel “h” specific, în loc de “j”, ba chiar și în loc de “g” la începutul cuvintelor, iar privirea îi fugea de colo colo. Aphanasius a zâmbit:

— Desigur dragă doamnă! Poftiți înăuntru, bucătăria e acolo în dreapta, vă pot ajuta și eu dacă doriți.

— Mulțumesc domnule Cole! Nu veți regreta, sunt o bucătăreasă extraordinară! A exclamat Margareta cu un entuziasm latin, care l-a învăluit pe Aphanasius așa de tare că s-a trezit râzând.

Margareta a roșit puțin, iar domnul Cole s-a întins să-i apuce oala din brațe, conducând-o spre bucătărie. În trecere, ca orice femeie, doamna Embury a remarcat o serie de detalii, printre care ordinea ageamie a lucrurulior, blide lăsate pe masa din sufragerie, multitudinea de scrumiere și ceva care i-a atras în mod special atenția: o rochie așezată pe spătarul unui scaun. Asta a tulburat-o puțin. Aphanasius a aprins soba. Doamna Embury s-a apucat de gătit. Frământată de rochia aceea. N-avu stare, întrebă:

— Nu vreau să fiu indiscretă, dar am observat acolo în sufragerie pe scaun lângă veioza cea frumoasă, o rochie și mă gândeam că n-aș vrea să se supere vreo doamnă fiindcă am trecut eu pe aici, noi femeile suntem mai sensibile, mai ales noi femeile spaniole ooo! suntem temperamentale și...

— E a soției mele! A zis Aphanasius dintr-o suflare.

Margareta a scăpat din mânâ cuțiul și cartoful pe care îl curăța.

— Soția! Cum? Locuiesc de două luni aici și n-am văzut-o niciodată. E la pat? E bolnavă săraca?

—. Nu doamnă Embury! E plecată la părinții ei.

— De mai bine de două luni?

— De doisprezece ani mai exact... mă așteaptă să mă duc și eu... se pare că mai durează.

Margareta s-a întristat. Și-a mușcat buza și a strâns mânerul cuțitului. Făcuse o gafă. A închis ochii. Respira iute. A înghițit în sec.

— Dumneavoastră doamnă Embury? Tot văduvă? A întrebat el.

— De vreo șase ani. Locuiam în altă parte spre nord, într-o casă prea mare pentru mine, m-am mutat aici.

— Copii aveți?

— Nu. Nu ai mei. Soțul avea, umbla mult cu afacerile lui și pe unde umbla... Dumnezeu să-l ierte!

Au tăcut amândoi. El a continuat să fumeze. Ea să gătească. S-au liniștit. Până să se lase deplin întunericul cina a fost gata. Domnul Cole a pregătit masa din sufragerie. A spălat farfurii din setul de porțelan. A căutat prin sertarul cu tacâmuri, perechi asemănătoare și a scos o sticlă de vin din cămară. S-a bucurat să vadă că vinul ce-l păstra era spaniol.

S-au așezat la masă împreună. Și-au urat reciproc poftă bună și au mâncat în liniște sub privirile pofticioase ale lui Baghdad, care șezuse ascuns în răstimp. Înainte de a trece la vin, Aphanasius a căutat prin geantă cartea pe care nu apucase să o citească. A scos din ea poezioara cumpărată și i-a întins-o doamnei Embury.

— Pentru o bucătăreasă extraordinară! A adăugat el.

Margareta a deschis hârtia cu sfială și a privit în ea îndelung roșind. Aphanasius a crezut la început că poezia a emoționat-o, dar și-a dat seama că Margareta Josefina Embury nu izbutea să citească în limba engleză, poate și pentru că nu avusese mare nevoie și nimănui altcuiva nu i s-a părut necesar ca ea să știe.

— Ți-ai uitat ochelarii așa e? A întrebat domnul Cole.

— Da... nu știu pe unde i-am rătăcit.

Domnul Cole s-a întins cătrea ea și a luat foaia. Și-a dres vocea și a început să citească, fără a putea reține ascuns, firul care îi repezea bătăile inimii.

S-a lăsat noaptea.

Te poți întoarce la treburile dumitale ca și cum nu s-a întâmplat nimic, fiindcă la urma urmei nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă nu te-i fi urcat pe acest acoperiș, dacă n-ai fi zburat deasupra stâncilor albe ale Doverului, dacă nu te-ai fi trezit în barca aceea, undeva între Calais și Dover, dacă eu n-aș fi avut altă treabă.