Nu-i greu să te cunoști pe tine însuți. Procesul începe în primul an de viață, când îți bagi degetele în ochi și îți rozi picioarele. Așa începi să îți înveți limitele. Mai târziu descoperi că în tine se află toți pe care îi întâlnești, toate personajele despre care citești sau care le urmărești prin filme.

A te cunoaște pe tine însuți înseamnă a cunoaște tot ceea ce te înconjoară. Atunci devine viața înspăimântătoare. Interiorul omului e continuu și nesfârșit, nu există lucru pe care să-l cauți și să nu-l găsești acolo, oricât de sublim, oricât de groaznic. Orice scriitor care a construit mai mult de-un personaj central știe asta. O remarcă și Hesse în “Lupul de stepă”.

Poți fii oricine vrei să fii și oricum vrei să fii. Asta înspăimântă, fiindcă asemenea clienților mei atotștiutori, în clipa în care ești pus să alegi din mai multe variante decât aveai tu încap, devi brusc naiv și (te) întrebi: cum e mai bine?

Mi-a tot rulat în cap o fază a lui Socrate, pusă de un cititor în comentarii:

Un om l-a întrebat pe Socrate dacă să se însoare sau nu. Socrate i-a răspuns: indiferent ce alegi vei regreta.

Din punctul meu de vedere, Socrate i-a spus “dacă tu ai impresia că cineva poate să decidă pentru tine, înseamnă că ești prost, iar pentru că ești prost, vei face un lucru al cărui sens nu-l înțelegi doar pentru că așa a decis cineva pentru tine, ceea ce s-ar încadra din perspectiva ta la categoria soartă, astfel acțiunea ta nu este una înțeleasă și asumată, iar consecința unui astfel de mod de a acționa este întotdeauna regretul.”

Cu cât omul se cunoaște mai puțin, cu atât deciziile sale sunt mai regretabile, fiindcă așa cum în afaceri iei decizii bazate pe ceea ce cunoști despre afacerea ta și mediul desfășurării ei, iar cu cât le cunoști mai bine, cu atât acestea sunt mai bune, la fel și în cazul propriei ființe. Doar că în cazul din urmă, afacerea și mediul ei sunt unul și același lucru atunci când vorbim de alegeri personale, identitare etc.

Discutam acum vreo 3 ani cu o psiholoagă și îi spuneam că eu nu m-am mai surprins pe mine însumi de pe la 23-24 de ani, că mă cunosc îndeajuns de bine încât să îmi prezic impecabil stările pe care le voi avea într-un anumit context. M-a întrebat dacă nu e plictisitor. Altcineva m-a întrebat dacă nu e plictisitor să anticipez așa de eficient și rapid firea și comportamentul persoanelor cu care interacționez.

M-a distrat problema asta cu plictiseala. Nu, nu e deloc plictistor, întotdeauna e loc de surprize în viață, vorba unui prieten barman: “Numai roboții n-au surprize”. Nu dispar surprizele, dispar regretele, însă acestea nu dispar fiindcă nu mai greșești ci fiindcă acționezi știind că ai putea greși, dar îți însușești fapta.

E ca atunci când bebelușul se mușcă de picior, tocmai pentru că știe deja că-i aparține.