Am dat ieri peste o formulare: “libertatea excesivă”. Acum, începând să scriu, mi-a venit în cap o lege a lui Murphy: “Un alcoolic e un om care bea mai mult decât doctorul său”. Iată o simpatică ironie la adresa relativizării. După cum în cazul alcoolismului, există o serie de idicatori ai excesului care nu țin de părerea nimănui anume, tot așa în termeni mai generali excesul are niște praguri naturale. Pentru mine excesul înseamnă forțarea limitelor proprii, în detrimentul propriei ființe. Soldatul de la Marathon, este un astfel de exemplu. Capacitatea nu are legătură directă cu libertatea. Ipoteza mea ar fi că suprimarea unei nevoi, duce la exces în satisfacerea unei alte nevoi mai accesibile individului.

Apare un mecanism de compensare bolnav. Lipsa de afecțiune ajunge să fie compensată prin mâncat excesiv, drogat zilnic, alcoolism, promiscuitate, muncă epuizantă, jocuri video non-stop, seriale vizionate în disperare. Ce are fiecare mai la îndemână. Un bărbat arătos va aluneca mai curând în promiscuitate, decât în jocuri video, din rațiuni inconștiente de eficiență. Unul mai puțin “prezentabil”, va deveni mai curând “work”-aholic sau “alco”-holic, chit că probabil va aluneca în amândouă. Aș zice mai întâi că nu există exces al plăcerii.

Orice exces al plăcerii deviază în durere, e o chestiune de prag. Și orice om care a alunecat în exces fie prin faptă irațională, fie prin abținere irațională, cunoaște această durere. Beleaua e că el ajunge la exagerare, tocmai din pricina unei dureri, pe care tocmai excesul o alimentează. Asta-i una din cauzele comportamentului auto-distructiv. Din păcate, e cea mai mică, dar înțelegerea ei, duce la observarea celorlalte. N-am să cad în psihologizare.

Subiectul e unul mai serios și anume că excesul este o dovadă a lipsei de libertate, a încorsetării. Omul nu are doar niște limite de maxim, el are și niște limite de minim. Pentru cei mai mulți, pare să nu fie evident. Fiindcă există două granițe, există două direcții de forțări și orice exces de maxim, aduce și un exces de minim. Faptul că societatea pare să permită tot mai mult “în sus”, l-a făcut pe om să își forțeze limita “de jos” în chip inconștient, căzând pradă unui efect asemănător cu depresurizarea unui avion, tot din tendința naturală spre echilibru.

Societatea îl păcălește și mai mult (de fapt se păcălește singur). Bietul om, crede că lipsa e cauzată de “neîndestulare” de faptul că “îi trebuie mai mult”. Intră în cercul vicios și căutând “mai mult” din ce îl amețește, suferă pentru ceea ce pierde în goana lui. Treaba asta duce la ratare dacă nu e oprită la timp. E mult mai sănătos să vrei “tot”, fiindcă “tot” înseamnă “de toate”, iar când ai “de toate”, nu mai disperi după “ceva anume”, privându-te în final de “ceea ce ai mai mare nevoie”, adică de libertate înainte de orice.