Am dat peste o postare despre “frumusețea care vine din interior”, afirmație cu care sunt complet de acord. Frumusețea e incompatibilă cu mitocănia, privirea fugară de rozătoare abilă, falsitatea, zgârcenia și lipsa de bun simț. Nici o coajă nu poate masca un miez putred. Principiul ăsta al “frumuseții interioare” devine deviant, atunci când secționează omul în “interior valoros” și “exterior irelevant”. Scopul omului nu este acela de a tranzita din vierme în robot, într-o conștiință pe-un stick mufat la o realitate virtuală (un concept tâmpit și oximoronic).

Trupul ăsta care îmi îngăduie să mă bucur de existență, e la fel de valoros ca mintea ce-mi îngăduie să acced la cunoaștere. “Sufletul” nu contează mai mult decât fizicul. Cine crede asta, se predispune la compromis și apropo, tot cam așa gândesc și bietele prostituate sau clienții lor. Și unii și alții cred că “e kosher” să-ți folosești trupul pentru a-ți satisface nevoile, de bani sau sex. La urma urmei o nevoie e tot o nevoie, indiferent că e materială, fizică, emoțională. Nu există “nevoi superioare” și “nevoi inferioare”. Dar să te amăgești că sexul “fără obligații sau pretenții” nu echivalează cu o tristețe existențială, e ridicol. Suntem păcăliți să credem că trupul e o unealtă a minții, când în realitate e invers.

Trupul era deja aici, înainte să apară “interiorul”. Mintea a apărut pentru a-l servi, dar a ajuns să-l abuzeze. Această confuzie gravă, care e foarte de înțeles într-o lume plină de suferință, ajunge să propage și mai multă suferință, de la pornografie la lucratul în mină. Societatea zice că e mai demn să inhalezi siliciu, decât să faci videochat, dar în esență este aceeași eroare: chinuirea trupului, adică ceea ce s-ar putea numi “o crimă asupra adevărului”. Moralitatea stoică excesivă, promovată inclusiv de biserică, a dus la sucirea adevărului conducând la un efect invers. Proslăvirea unui “suflet” teoretic, a dus la suferința și neglijarea unui trup concret. O lume în care grija față de trup este prevalentă, ar fi de fapt mult mai bună. Promiscuitatea, excesele, drogurile, alcoolul și entertaiment-ul circăresc sunt tocmai rezultate ale neglijării trupești.

Aș specula că totul se datorează faptului că secole de-a rândul oamenii au făcut copii la nimereală, refuzându-le nevoile, condamnându-i într-un fel sau altul pentru nevoia lor naturală de părinte, pentru dependența lor. Copilul ajunge să-și învinovățească trupul, învățând să refuleze și să reprime în loc să învețe răbdarea și stăpânirea de sine. Așa ajung “copiii cuminți” să alunece în excese la un moment dat. Sătui să-și nege nevoile, ajung să le satisfacă la întâmplare, abuzându-și propriul trup fizic, pentru niște nevoi care țin de emoționalitate și psihic, nicidecum de fizic.

E mult de spus. Ceea ce susțin eu este că “frumusețea” începe cu aprecierea fizicului pentru ceea ce este el în sine, punând mintea, intelectul în slujba acestuia, prin diferențierea instinctului de emoție, prin înțelegerea rostului fanteziei (dacă îmi vine să-i trag unuia un pumn în gură din senin, nu înseamnă că trebuie s-o fac fiindcă așa am simțit, dar nici să mă învinovățesc pentru că am simțit asta, la fel e și cu orice alt impuls, așa cum o erecție spontană nu mă obligă la sex sau la autoînvinuire). În final totul se reduce la acțiune, iar acțiunea afectează trupul. El e cel care trăiește, care îndură, care face, care încasează. Mintea stă “deșteaptă” la căldurică și dă indicații în numele “sufletului”. Ajung la dilema aceea cu “lumina vine sau pleacă de la răsărit”. Aș zice că frumusețea pleacă din interior, dar dacă nu se reflectă asupra propriului exterior, e o ratare.

(photo credit:https://500px.com/photo/8618345/l-by-mar-avila-verdaguer)