Orice s-ar spune, cu cât ești mai lucid și mai conștient, cu atât viața e mai frumoasă. Lumea e plină de idioți nu-i vorbă. Idioți care se războiesc, se ucid, abuzează unii de alții, care fac de rușine noțiunea de om. Încă există mult rău în lume și nu-i de la natură sau de la Dumnezeu, e din prostia omului.

Să dai vina pe cuplul Ceaușescu, pe Lenin sau pe Hitler sau alți câțiva indivizi, pentru nenorocirile din ultimul secol, e lipsă de luciditate.

Pentru a nu fi acuzat de mizantropie spuneam cândva că eu iubesc oamenii, cu viermii antropomorfi am o problemă. Însă chiar și specualția asta pe care evident n-o iau în serios, duce spre aceeași convingere comunală a dobândirii dreptului de a te căca în capul altuia, pe motiv că ești mai sfânt/deștept/bun/prietenos/cumsecade.

Ierarhizarea socială e o chestiune care stă la baza formării societății așa cum o știm și cu greu ne putem închipui o societate anarhistă și funcțională, darămite s-o mai și punem în practică.

Eu nu văd mare diferență între manifestarea societăților bazate pe caste și manifestarea societăților bazate pe merit. Și unele și altele au straturi chinuite și straturi privilegiate, iar norma e dată peste tot de masa mediocră.

Aș zice că ierarhizarea e naturală și se datorează în primul rând viețuirii în mediu cu resurse limitate care de-ar fi împărțite după capul lui Marx, adică după necesităț’ n-ar mai fi suficiente pentru nimeni. Averea a fost aproape dintotdeauna definitorie pentru elită în sensul faptic. Aceasta este singura marcă a elitei: monopolul averii. Ar fi interesant de imaginat cum s-ar ierarhiza o lume cu resurse nelimitate? Părerea mea e că într-o astfel de lume n-ar exista ierahii și nici competiție și foarte mulți oameni proști ar fi distruși de depresie și plictis.

Lumile ideale n-au însă noimă. E ca în bancul ăla cu soluția care funcționează pentru găinile perfect sferice aflate în vid. E intersant însă de observat paradoxul lumii noastre care se zbate mai mult sau mai puțin conștient pentru resurse ca în junglă, în timp ce se lasă consumată în vanități, chestiuni lipsite de sens. E ca și cum m-aș bate pentru teritoriu de vânătoare, folosind vânatul pentru a mă împăuna, nu pentru a mă hrăni. Teama de a muri de foame, mă face să mă aprovizionez cu mai mult decât am nevoie, asta pentru că omul prost crede că a fi prudent înseamnă a fi prăpăstios și a te îngrijora înseamnă a gândi.

Din deșertul fără ziduri al prostiei omenești nu se poate evada. Pe unde se duce omul prost, crește deșert în jurul lui.

Trăim ca în paleolitic, dar mai rupți de natură: ne batem în orgolii pentru resurse. Puține lucruri sunt mai prostești de atât, iar pe mine tot nu mă duce capul suficient de mult încât să fac bani cinstit din asta.