Cu cât satisfacția mea profesională crește, cu atât mă simt mai puțin justificat în a critica negativ lumea în care trăiesc. Firește că o găsesc dezagreabilă în ansamblu, dar e ceva ciudat în a critica o lume în care îți merge bine, chit că nu datorită ei îți merge bine. Am regăsit un echilibru simpatic, într-o variantă mai bună ca în alte dăți.

M-aș putea revolta pe faptul că lucrez pe două proiecte, unul complex și interesant și unul trivial pe care îl poate face aproape oricine, cu un minim de pregătire în domeniu. Cel trivial e cu vreo 40% mai bine plătit. Mi se pare o absurditate, o tâmpenie, chestia asta. Una e că un lucrător la bandă câștigă mai bine ca un profesor, și alta e să fii și profesor și vidanjor și să vezi cum din munca de rahat e mai bine plătită decât cea de educare a copiilor. Problema e una de cerere și ofertă. Lumea consumă trivialități, iar asta este groaznic frustrant atunci când nu ești capabil să lucrezi cu trivialități sau în orice caz, ți-e greu să o faci.

Până una alta zic mersi că mă țin nervii și că, inclusiv în cazul proiectului simplist, lucrez cu niște oameni destupați la minte și există totuși o motivație prin asta.

Mă duce gândul la vremea școlii când oricum învățam lucruri mult mai interesante pe lângă, dar luam 3 pentru teme nefăcute. Mi-aduc aminte că pe la matematică într-a zecea avem 9,3,10,6. Notele mari din lucrări, 3 pentru o temă nefăcută, 6 fiindcă nu mi-am făcut tema și am primit la tablă o problemă la care greu puteam lua mai mult de 5. Am detestat școala pentru asta. Detest societatea pentru asta. Detest valorizarea efortului peste rezultat.

Discutam acum ceva vreme cu o fată de clasa a XII-a:

– Îmi place matematica. Zice ea.

– Ce îți place la matematică? Întreb eu.

– Că mă strădui foarte tare și în final când reușesc mă bucur.

– Și dacă nu ar fi necesar atâta efort, ți-ar mai plăcea?

– Nu cred, nu.

– Deci se poate spune că nu apreciezi un lucru decât dacă te strădui și te chinui pentru el?

– Da, așa e.

– Și nu crezi că atitudinea asta te va duce la o viață de chin permanent?

Nu mi-a răspuns. A căzut pe gânduri. Asta e lumea în care trăiesc și lumea în care vor trăi și urmașii mei și ai voștri. O lume în care suntem programați să ne chinuim și să ne compromitem pentru a ne simți împliniți. Nu apreciem ceea ce primim degeaba, ne purtăm de parcă n-ar conta. Dacă cineva ne oferă ceva pur și simplu, credem ori că-i prost, ori că are o agendă ascunsă. Nu tolerăm generozitatea.

Ne plac artiștii care suferă, postulăm că “arta cere sacrificii”. Adică o inepție imensă. Gloata cere sacrificii, iar dacă artistul vrea să fie apreciat, trebuie să arate că i-a fost greu, că s-a chinuit. Cum dracu’ să dau banii pe o lucrare a unuia care a creeat din bucurie și plăcere? Păi cum? Adică eu mă chinui zilnic, iar ăsta nu?

Trăim într-un circuit bolnav, ne chinuim pentru a face bani cu care cumpărăm suferința altora. Ăsta e singurul lucru pe care gloata îl prețuiește, fiindcă numai pe ăsta îl cunoaște. Desigur, e un mic paradox la mijloc, trebuie să mimezi căldura și împăcarea, să spui “un fleac, m-au ciuruit”, că doar nu cumva să simtă publicul că îl întreci în suferință, dar mai ales, important e să “cânți” suferința lui, nu a ta, că el de-aia te plătește, fijndcă îi ești portavoce.

Chit că scrii despre suferința unui geniu, nu poți scrie despre suferința pe care el o resimte în constatarea limitelor sale, în înțelegerea sa profundă asupra propriei inadaptări, despre dificultatea lui de a se face înțeles și auto-învinovățirea pricinuită de asta. Nu nu, trebuie să sufere din motive mundane, femeia nu-l înțelege și pretinde absurdități, e forțat să-și amâne creația chinuindu-se pentru a plăti întreținerea, copiii lui care îl resping și alte clișee existențiale.

În rest gloata dă teatru prost și se-așteaptă ca artistul să facă bici emoționant din șarada comunală. Nu merge așa. Rahat dai “Fluturi” primești.

Eu am mai departe dilema asta etică: dacă mi-e îngăduit să mă revolt pe o lume în care eu trăiesc bine mersi. Nu pot fi oprit să simt ce simt și să gândesc ce gândesc. Dar mă pot autocenzura în exprimare.

În ciuda mea îmi vine în minte observația lui Brucan, dar în viziunea mea mulțimea e factorul prostiei, e suficient să te individualizezi și din start devi mai puțin prost. Nu e nevoie să faci mare lucru, dar cere totuși un efort, scopul este să ieși din rândul lumii, nu invers, dar cui îi pasă când gloata promite vârfuri, iar induvidualitatea nu promite nimic?